Discurs la sărbătorirea împlinirii vârstei de 90 de ani a Profesorului George Iancu GHIDU

            Ne-a fost sortit nouă celor prezenţi astăzi 20 iulie 1995 la Fundaţia Nichita STĂNESCU din Ploieşti, de către bunul Dumnezeu, şansa de a trăi un eveniment de înaltă intensitate emoţională, o bucurie cu amplitudini deosebite, produse de sărbătorirea împlinirii venerabile vârste de 90 de ani de către distinsul profesor de limba franceză Domnul George Iancu GHIDU.
            Distins auditoriu, vă rog să-mi permiteţi ca moment introductiv al emoţionentei sărbătoriri de astăzi, să vă prezint pe Domnul Profesor George Ianco GHIDU văzut de Mircea GOCIMAN elev al liceelor Sfinţii Petru şi Pavel şi Ion Luca CARAGIALE din Ploieşti în perioada 1945-1952 cu note la limba franceză 8 sau 9 şi de inginerul Mircea GOCIMAN care a avut contacte cu domnul profesor ca organizator al întâlnirilor promoţiei 1952 şi cu alte ocazii. Veţi urmări deci imaginea unui profesor văzută de un elev dintre primii doi-trei din clasă care nu a avut niciodată sentimentul de teamă faţă de profesor, pe de o parte datorită faptului că subjugat de imaginea profesorului a învăţat cu dragoste şi furie limba franceză şi pe de alta, fiindcă era convins ca noi toţi colegii că va fi apreciat corect de profesor, sever la note, care nu dădea 10 decât celor care meritau, iar aceştia erau cei care învăţau franceza acasă şi intr-adevăr aveau o clasă deasupra noastră a celorlalţi. În Ploieşti au existat profesori de certă valoare, profesori ale căror calităţi intelectuale le confereau o autoritate indiscutabilă, alături de unii mai modeşti profesional, dar asprii la disciplină sau alţii bine pregătiţi profesional, dar slabi pedagogi.
            Învăţământului ploieştean i-a fost destinat să beneficieze de un profesor în accepţiunea plenară a cuvântului, la care se îmbinau armonios cunoştiinţele plus o mare pasiune pentru limba franceză cu o structură pedagogică de educator deosebită, amplificate de dragostea pentru elevi, o mare fineţe intelectuală, exemplu de modestie, moderaţie şi bun gust, la care s-a adăugat exemplul personal, şi nu pe ultimul plan faptul că era comsiderat un arbitru al eleganţei, fiind întotdeauna impecabil îmbrăcat. Felul în care s-a impus nouă elevilor a fost făcut prin personalitatea sa, fără să se încrunte sau să ridice tonul, ci în mod firesc, deoarece respectul datorat profesorului s-a transformat în admiraţie sau chiar fascinaţie. Acesta este stimat auditoriu imaginea pe care cu drag au păstrat-o în sufletul lor elevii, pe care au transmis-o familiilor lor şi pe care au adus-o aici, imaginea Profesorului George Iancu GHIDU.
            Şi vă asigur domnule profesor, că odată cu trecerea timpului de această imagine, de aceste amintiri, ne simţim din ce în ce mai legaţi, iar faptul că aţi fost exigent cu noi este unul din principalele motive ale reuşitelor noastre în viaţă. Atunci în copilăria noastră numai dumneavoastră ştiaţi că toate proiectele unui copil se formează la vârsta şcolară în faza lor virtuală, iar în cursul vieţii nu facem altceva decât să derulăm ceea ce am construit cu mare migală în tinereţe şi aţi avut grije să ne îndrumaţi cum să facem ghemul proiectelor noastre de viitor ca la maturitate să nu se încurce. Cei care au avut şansa să vă fie elevi au pornit în viaţă cu un avans faţă de alţii, fiindcă ei au ştiut de la dumneavoastră că mult mai important decât rezultatele imediate este modalitatea temeinică în care te pregăteşti, este seriozitatea şi devotamentul completate cu motivaţia care te face să munceşti uşor, cu plăcere. Autoritatea unui profesor se poate extinde şi capătă contururi pentru o masă mai largă de oameni incluzând chiar elevi care nu l-au avut profesor şi alţi profesori cu condiţia de a poseda: autoritatea morală, profesională şi culturală, bazate pe o largă cultură padagogică, pasiune şi spirit de sacrificiu pentru obiectul predat. Profesorul George Iancu GHIDU le-a cumulat pe toate acestea şi în plus faţă de alţi profesori care au reuşit să ofere elevilor o temeinică informare profesională, a reuşit să facă pe elevi să înţeleagă misterul limbii franceze. Ca stăpân desăvârşit pe obiectul predat, a ştiut să aprindă în elevi imaginaţia, entuziasmul şi le-a transferat nu numai pasiunea pentru limba franceză, dar şi cheia desăvârşirii individuale convingerea că acest lucru se poate realiza numai prin muncă şi sacrificii, acesta este unul din principalele motive pentru care dânsul a rămas în memoria multor generaţii care au învăţat pe băncile liceelor Sfinţii Petru şi Pavel şi Ion Luca CARAGIALE. Mai mult, cu ocazia unei întâlniri a promoţiei 1952 Nichita STĂNESCU, ne-a povestit cu tâlc faptul că în zilele noastre un analfabet nu mai este cel care nu ştie literele, ci este acela care nu poate să se instruiască, nu are puterea să înveţe singur. Fără ostentaţie a ştiut să se apropie în mod discret de elevi devenind modelul, părintele nostru spiritual, dascălul care a realizat acest lucru în condiţii extrem de grele, într-o competiţie dură din punct de vedere valoric desfăşurată la concurenţă cu monştri sacri ai învăţământului ploieştean: Licuţa PAULESCU, Vasile DUMITRESCU-ŞTEFEŞTI, Constantin ZAHARESCU, Nicolae LIPCAN, Constantin TAŞCĂ, Maier KÖRNER, dar mai ales Constantin RÂPEANU, Nicolae SIMACHE şi Ion GRIGORE. În activitatea didactică, şi-a dobândit o aureolă greu de imaginat la care au contribuit şi celebrele cărţi de verbe editate în numeroase ediţii pe parcursul unei jumătăţi de secol, fiind un exemplu pentru colegi, dar un deziderat greu de atins pentru aceştia. După absolvire, domnul profesor George Iancu GHIDU cu toate că locuieşte în Bucureşti a fost printre cei mai apropiaţi promoţiei Nichita STĂNESCU, mai ales după ce în 1977 la a 25-a aniversare de promoţie s-a alăturat cu entuziasm ideii mele îndrăzneţe, şi-a întrerupt tratamentul la Eforie, a participat la întâlnirea noastră după care s-a reîntors la tratament. Cine domnilor ar fi mai făcut un asemenea gest pe care noi nu îl putem uita vreodată ?
            Doresc să subliniez cu insistenţă că sărbătorirea noastră de astăzi nu este un eveniment de rămas bun de la acela care a fost profesorul nostru, dirigintele nostru stimat şi iubit ci mai degrabă un prilej de apropiere spirituală şi sufletească un îndemn de a fi mai uniţi în viitor, purtând mândria, dar şi răspunderea de a fi fost elevii unui ilustri dascăl, care a ştiut să ne transmită marea sa pasiune şi dragoste pentru limba franceză, convingerea că nu se poate realiza în viaţă nimic fără muncă, dar mai ales, ne-a transmis prin exemplul personal îndemnul de a fi cinstiţi, corecţi, oameni cu frica lui Dumnezeu.
            Stimate domnule profesor, sugrumat de emoţie, vă rog să-mi permiteţi ca în numele foştilor dumneavoastră elevi şi în numele tuturor participanţilor la această emoţionantă aniversare să vă urez din adâncul inimii şi având la bază profunde sentimente de admiraţie gratitudine şi dragoste la împlinirea venerabilei vârste de 90 de ani multă sănătate, viaţă lungă şi să vă bucuraţi în continuare de tinereţea psihică ce ne-o arătaţi, de tinereţea spirituală, a minţii, a gândirii şi să fiţi cât mai mult alături de familia dumneavoastră, de prietenii dumneavoastră, de noi cere vă cunoaştem, vă stimăm, vă preţuim şi vă iubim şi care astăzi v-am omagiat mult prea modest faţă de ce aţi fi meritat, dar am considerat că, în zona de austeritate pe care poporul nostru o traversează, sobrietatea, modestia, moderaţia, decenţa sunt mai potrivite mai ales faţă de dascălul care le-a cultivat cu atâta trudă în noi. În încheiere permiteţi-mi domnule Profesor Georeg Iancu GHIDU să mă adresez dumneavoastră cu formula pe care o folosea adresându-se foştilor săi profesori colegul nostru de liceu şi patronul nostru Nichita STĂNESCU: VĂ SĂRUT MÂNA !
            Dragi foşti elevi, rămân convins că iubitul nostru profesor George Iancu GHIDU va fi fericit ori de câte ori va auzi la capătul firului vocea unuia din elevii săi sau dacă deschizând uşa va recunoaşte pe unul dintre ei aşa că să nu facem din sărbătorirea de astăzi un unicat ci să mergem la dânsul însoţiţi de bunele sentimente pe care i le purtăm.
            Prin anii 70' am avut ocazia să învăţ limba engleză cu domnul Pompiliu DIPLAN, fratele actorului Constantin DIPLAN,  un tip ultraspecializat în metode de predare moderne care se pretindea excepţional (şi chiar era un profesor de excepţie) ... ei bine, în afară de mijloacele electronice auxiliare, metoda sa de predare nu se deosebea cu nimic de cea a profesorului GHIDU. Când i-am spus părerea mea nu a fost contrariat şi mi-a spus că îl cunoscuse pe profesor, deoarece avusese studentă pe fata lui, dar nu cunoştea amănuntul că acesta fususe un profesor de excepţie şi a fost bucuros să o afle de la mine, pe care mă aprecia în mod deosebit.
            Eram în clasa VIII-C şi în campionatul de volei al liceului jucam în prima etapă eliminatorie cu echipa clasei XI-A (Sebastian APOSTOL-CIUCIU, Sorel COLFESCU, Paul TRESTIOREANU, Traian ŞTEFĂNESCU, Mielu BOULESCU) cu echipa înscrisă în campionatul orăşenesc sub numele de AVÂNTUL şi evident cea mai valoroasă din liceu. Ultima oră dinaintea meciului era ora de dirigenţie şi profesorul GHIDU, neinteresat de evenimentele sportive nu cunoştea evenimentul, dar din atmosfera clasei a intuit ceva neobişnuit şi a aflat, iar Dan SOLOMON mai îndrâzneţ i-a mărturisit că ne e frică. Replica a căzut prompt "- Dacă vă este frică vin cu voi". În primul set cred că am făcut vreo patru sau cinci puncte, iar domnul GHIDU a suportat cu tărie toate ironiile de la ceilalţi profesori şi adversari,r la pauză a venit la noi, era roşu cu urechile albe şi ne-a spus că nu jucăm prost, dar nu ştim să luptăm. La reluare minunea s-a întâmplat, nu a mai căzut pe lângă noi nici o mingie şi cu toate că eram juliţi, sgâriaţi într‑un hal fără hal, eram fericiţi după câştigarea următoarelor două seturi. La sfârşit a fost primul care ne-a felicitat luând pe dânsul o parte din praful de pe noi, celebra poză a profesorului GHIDU la şapte ace dispăruse, dar pe faţa dânsului am văzut ceea ce până atunci dascălul abil îmi ascunsese cu grijă aproape patru ani, inima lui caldă tinerească, dragostea pentru noi, dar mă învăţase că există mecanisme intime prin care se pot descătuşa energii necunoscute cu efecte benefice.
            Eram elev în clasa II-A la Liceul Sfinţii Petru şi Pavel din Ploieşti, intr-un dulap aflat în fundul clasei era îngrămădite câteva cataloage vechi care mai rămăseseră în urma bombardamentului care afectase şi liceul nostru, iar noi le foloseam luptându-ne cu ele, fiindcă aveau nişte coperţi solide. Într-una din pauze mă băteam cu Dan DRAGOMIRESCU şi cum acesta era mai mototol, i-am tras una în cap cu catalogul care s-a deschis undeva, iar el a căzut pe jos. Aplecându-mă să ridic catalogul cu intenţia de a-l pune la loc m-a frapat numele unui elev ... GARAGIALE Ion Luca şi când l-am citit cu voce tare am înlemnit cu toţii. Toţi au zis să-l duc la cancelarie, fiindcă eu îl găsisem, dar nu prea îmi zâmbea ideia pe vremea aceea elevii nu aveau voie să intre în cancelarie, dar m-au împins până la uşa şi am intrat. Când am vîzut privirile severe şi pline de indignare ale profesorilor am spus repede fără să răsuflu că am găsit catalogul lui Ion Luca CARAGIALE şi l-a deschis la foaia respectivă. Chiar după ce l-au văzut, şi le-am spus adevărat cum a fost găsit, mulţi au început să-mi facă morală care mai de care mai aspră ... a intervenit însă profesorul GHIDU care era respectat de toţi şi a spus că îi este ruşine că unui copil care face o asemenea descoperire în loc de mulţumiri i se face morală şi mi-a mulţumit, după care a spus că pot să plec. Aşa judeca acest om extraordinar şi ulterior am fost chemat la direcţiune, unde am povestit din nou totul, mi s-a mulţumit, dar arhiva cu cataloage vechi a fost încuiată.
            Eram responsabil sportiv în biroul de tineret comunist al liceului şi periodic participam cu un alt membru la consiliul pedagogic, împreună cu condicerea liceului şi profesorii. La una dintre acestea s-a discutat o abatere gravă a colegului meu de clasă Mihai I. Niculae, care fusese surprins furând ceva de la internat unde locuia. Directorul Internatului profesorul Nicolae SIMACHE, a ţinut un discurs fulminant prin care îl incrimina pe MIHAI spunând că trebuie înlăturat, fiindcă îi contaminează copii şi multe altele. Au mai vorbit şi alţi profesori care l-au incriminat, dar adăugând că este totuşi un elev bun foarte talentat la versificaţie, dar legea e lege şi ar trebui eliminat din toate şcolile din ţară, pentru a deveni un exemplu. Directorul m-a întrebat şi pe mine ce părere am, fiindcă eram coleg de clasă cu el şi eu am spus că aproape nu pot să cred că un băiat aşa de bun a putut să facă un lucru reprobabil. La sfârşit a luat cuvântul dirigintele împricinatului, George Iancu GHIDU într-o atmosferă de final de şedinţă în care sentinţa era ca şi dată. Domnul GHIDU a început cu antecedentele de elev bun fără alte abateri, cu notele sale destul de bune cu marele talent al lui Nicolae MIHAI de a face versuri, fiind considerat la vremea aceea poetul clasei cu toate că în acea clasă era Nichita STĂNESCU. Raţionamentul a sărit la momentul de după aplicarea legii, ce urma să devină acest copil, un hoţ care să fure pentru a se întreţină, un om în permanentă ceartă cu legea sau dacă i se mai acordă o şansă se poate îndrepta pe calea cea bună. Spre consternarea domnului SIMACHE, care era un radical, Mihai NICOLAE a fost iertat, iar astăzi este profesor şi autorul unor romane şi nuvele reuşite

Amintiri

Zoe Bercovici (Levingher)

Ashdod, Israel
15.05.2014

Momente din scoala...

11.Florin Mihailescu

1. ORA DE LIMBA RUSA

Gina Ioan, a intrebat pe e-mail daca cineva poate sa-I spuna ce semnificatie avea cuvantul “BARAVAN” cu care ne mangaia deseori D-na Rarinca in timpul orelor de rusa.
Cuvantul corect pronuntat de D-na Rarinca era 'BALAVAN" si se traducea liber in prost sau greu de cap, insa fiind foarte sufletista, chiar dorea foarte mult sa invatam aceasta limba si vazand incapacitatea elevului de a prinde cate ceva din limba rusa, care pt. f.f. multi era o limba imposibila si o invatau pe dinafara, se enerva , se agita, tipa, dar nu o facea sunt sigur niciodata cu rautate.
Imi amintesc probabil la teza sau extemporal, se relaxa cate o data, la catedra dupa disputele cu "balavanii", cu catalogul in fata,incepea sa adoarma, torcea un pic si la un moment dat , evident ii cadeau catalogul si ochelarii se ridica brusc , dar nimeni din clasa nu reactiona, nu indrazanea sa rada sau poate un pic in pumni, pentru ca multi erau terorizati de problema aprofundarii limbii ruse.
In scoala(nu-mi prea vine sa spun ca "pe vremea aia..") ,stiam de mic destul de bine limba rusa, bunica si mama fiind din Basarabia, si-a dat seama ca stiu, m-a chemat si m-a intrebat de unde stiu, i-am spus si de atunci nu m-a scos niciodata la tabla, raspundeam numai din banca, iar la teze scriam 4-5 pagini , care nu prea aveau legatura cu subiectul,pe care nu le-a corectat niciodata si le nota invariabil cu 8.
M-am intalnit o data pe strada cu D-sa, prin anii 80, stia cum ma cheama ,dar tot "balavan" mi-a spus, era foarte bucuroasa si m-a intrebat ce mai fac si alti "balavani"celebri din scoala, de care nu s-a prins de loc limba rusa si carora le pastra o amintire placuta, era f.haioasa.
Dumnezeu sa o odihneasca!
Mai multe poate sa va spuna colegul si prietenul meu Boxu Vornicel, care era "balavanul balavanilor" terorizat de limba rusa si pe care-l dadea afara din clasa D-na Rarinca. Mai tirziu s-au revazut la cabinetul de stomatologie unde lucra el si deasemenea are multe amintiri placute despre D-sa.

2.ORA DE MATEMATICA

Profesorul nostru de matematica de la clasa A,Dl. Constantin Ottescu,un om de mare finete, cu o educatie elevata, pregatire profesionala si talente exceptionale(desen,umor,regie,etc,)ne-a surprins de la inceput prin modul de a preda foarte liber,foarte apropiat de noi,(juca baschet cu noi in pauze)cu multe glume,caricaturi pe tabla,ceea ce a facut ca orele de matematica sa se desfasoare intr-o atmosfera foarte relaxanta si placuta,in contradictie cu stilul altor profesori care era mult mai rigid si ne facea sa intepenim in banci.Mult mai tarziu,dupa 89,am aflat , prin SUA,se preda in scoala cam in acelasi mod,mult mai apropiat,atractiv pentru elevi
Intr-o zi,in loc de aparitia obisnuita zimbind si cu celebrul text de deschidere“Asadar si prin urmare,sa trecem la ascultare...“,il vad ca trage cu putere usa,avand o figura suparata,incruntata si cu un ton belicos,a tipat ,dar nu prea tare ca nu-i statea in fire,ceva de genul „Astazi voi taia in carne vie“,dupa care a aruncat catalogul spre catedra,planand in diagonala clasei peste capetele noastre,dar desi mi-aduc aminte,ca la baschet avea cos,atunci n-a nimerit ,catalogul s-a lovit frontal de catedra si s-a rupt urat in 33 bucati!
Noi,care inainte de a intra domnul profesor,eram intr-o veselie generala,radeam ,am ramas cu totii blocati cu gurile cascate,mirati si tematori pentru ce se va intimpla si intr-o liniste totala,l-am urmarit cum cu o figura spasita a luat catalogul tinandu-l cu grija ,sa nu-l scape pe jos,ca pe un prunc fraged si a iesit pe usa clasei.
Numai stiu cum s-a rezolvat cu catalogul,unde l-a lipit, dar bineinteles ca dupa ce a revenit in clasa, a predat in continuare in stilul placut si personal,cu care ne-a obisnuit si pentru care ii multumim respectuos
Atunci ,nu cred ca am realizat care a fost cauza acestui incident,care de altfel nu s-a mai repetat nicodata ,dar acum cred ca, poate in cancelarie,ar fi fost certat de vesnic morocanosul sictirist tov.director Vasiliu,pentru stilul de predare neconform cu etica socialista si ma intreb acum,oare de ce ne facea „tractoristi“tov.Vasiliu,cand nu papagaliseam mot a mot preceptele socialismului stiintific,pt ca tractoristii erau exponentii colectivistilor si atunci ,ca si acum castigau mai bine decat inginerii,contabilii sau profesorii .Poate nu-l intelegeam noi si ne lauda... Acum ,cand socialismul am vazut unde s-a dus ,crestineste ,trebuie sa-l iertam.....

3.ANIVERSARI PARALELE ALE ANULUI DE GRATIE 1964

Recent ,s-au comemorat evenimente care au avut o semnificatie majora si au influentat evolutia societatii,inclusiv evolutia noastra din aceea vreme,care au generat realizari deosebite ale generatiei noastre din scoala medie nr.36:
3.1. 70 ani de la nasterea formatiei Beatles
In timp ce in lumea vestica,fenomenul pop genera schimbari uriase in muzica,cultura,societate,la noi dupa cortina de fier,din pacla care ne acoperea,au aparut timide raze de soare ale unei democratii incipiente,care din pacate a sucombat in anii urmatori si iata ca in paralel in scoala noastra a aparut sub bagheta magica Domnului Profesor Ottescu,brigada artistica formata din colegii nostri talentati :Manuela Costoli,Boxu Vornicel,Viorel Cernusca,Bebe Coca,Cristi Popescu, etc, care cantand ,dansand si cu texte comice,Fratii Brothers,au realizat un spectacol de exceptie,mult peste celelate reprezentatii,dar pt ca nu a avut nicio recitare patriotica, au castigat numai locul II pe tara!

3. ANIVERSARI PARALELE ALE ANULUI DE GRATIE 1964

Recent, s-au comemorat evenimente care au avut o semnificatie majora si au influentat evolutia societatii, inclusiv evolutia noastra din aceea vreme, care au generat realizari deosebite ale generatiei noastre din scoala medie nr.36:

3.2.-40 ani de la castigarea ultimului titlu mondial la handbal masculin
Echipa de handbal masculin a Romaniei a castigat 4 titluri mondiale, o realizare uluitoare, iar in anul 1964 l-a castigat pe al treilea,performanta care nu a mai fost egalata decat , tarziu peste 25 ani de echipa Suediei,parca.
Echipa de handbal a scolii noastre, in care jucau Viorel Cernusca, Ion Viorel, Horia Gabrielescu , Cristi Popescu,Mircea Crihana, subsemnatul, condusa de Dl Profesor Popa,“Mos Popic“, a fost 2 ani consecutivi in finala competitiei pe Bucuresti, luptandu-ne de la de la egal la egal cu echipa liceului Mihai Viteazu condusa de viitorul multiplu campion mondial Cristian Gatu , realizand o performanta importanta, avand in vedere nivelul deosebit la care se practica acest sport la noi.
De altfel, cativa componenti , Viorel Cernusca, Horia Gabrielescu si subsemnatul au fost campioni nationali la juniori si in loturile nationale de juniori ale Romaniei si consider ca putem sa ne mandrim cu aceste realizari ale generatiei noastre.

Florin Mihailescu

10.  Ginduri nostalgice

Bebe Coca
15.04.2014, Fagaras
 

" Ani au trecut si trec mereu,
Sunt doar 50 de la liceu
Se vor asterne-n ancestral
Pe rauri limpezi, in aval..."

9.  "Trece timpu-n pas grabit"
Dumitru Eremencu
23 martie 2014, Bucuresti
 

Desi ma pasiona mai mult partea tehnica am avut talent si la partea literara.
Eu am compus o poezie in stil eminescian pe care am scris-o intr-un caiet de teza subtire pe paginile din mijloc.
Cind a venit timpul sa dam teza la romana eu am luat repede acel caiet dictando pe care am scris teza fara
sa stiu ca acolo era si poezia respectiva.
Corectind lucrarile,  Dl.prof. Marinescu a dat de aceasta poezie si a fost atit de incintat incit a citit-o
in cancelarie si altor profesori.
Imi pare rau ca s-a pierdut.
Dar trimit o strofa facuta tot atunci:

             « Alergindu-se pe sine, neincetat, neobosit,

             Raspindind numai suspine

             Trece timpu-n pas grabit.

             El o cale stie doara...

            Se tot duce, dabia-l vezi.

            Ca sa ii stai inainte 

            Nici cu gindul nu cutezi.. . »

Asa a trecut timpul si peste noi fiecare cu destine diferite infruntind viitorul.

Dumnezeu sa ne aiba in paza. Doamne ajuta!

Mitulica

8. "BALAVAN" si teza la rusa

 Gina Ioan (Ioanide)
22 martie 2014, Freiburg -Germania

Limba rusa nu a fost niciodata pasiunea mea. Fara nici o tragere de inima pentru ea m-am straduit  totusi,
in felul meu, sa ma strecor printre cuvinte, sa invat propozitii intregi pe de rost si chiar sa cochetez cu  gramatica rusa.
Marturisesc ca aceasta din urma ma ocolea cu incapatanare, ca sa nu spun ca de fapt fugea  de mine.
De ce, n-as putea-o spune...
In lupta neincetata cu  obstacolele amintite reuseam cu greu s-o multumesc pe doamna Rarinka, care avea obiceiul sa ne "dezmierde" foarte
des cu  apelativul  BALAVAN , prin care ne amintea  scurt si concis  ca suntem grei de cap  precum... bolovanii.

In scoala nu m-am folosit de "tehnica copiatului" pentru ca-mi lipsea acest  talent, dar si pentru ca la
majoritatea profesorilor era imposibil  de copiat.
Trebuia invatat si basta!
Bineinteles ca au fost si unele exceptii, pe care le-am platit cu varf si indesat.
De exemplu la Chimie se copia cu pagina din carte pe masa, insa victoria s-a transformat pana la urma
in pedeapsa cand la sfarsitul liceului  m-am trezit ca trebuie sa invat toata materia pentru examenul de admitere la facultate....

Dar sa revin la Rusa, unde pregatirea pentru teza consta la unii elevi, printre care si eu, in dexteritatea de a scrie mici rezumate pe banca din fata sau lateral, pe unde mai era loc si se putea vedea de la distanta, sau sub penar. Bineinteles ca  era nevoie  si de maiestrie sa-ti folosesti 'materialul ajutator'  fara ca vigilenta doamna Rarinka sa bage de seama.

Cum inaintea unei teze am constatat ca toate "locurile publice" amintite mai sus erau deja ocupate, m-am decis pentru prima data ( dar si ultima) sa fac fituici pe care sa le port asupra-mi . Mi le-am ascuns cu grija si am asteptat nelinistita teza.
Era pentru prima data cand faceam "scamatorii" de genul asta  si imi tot repetam intr-una unde erau repartizate fituicile pe lectii: maneca stanga, maneca dreapta, buzunarul stang, buzunarul drept...

A venit teza. Am incercat sa scriu din amintiri - care bineinteles ca s-au epuizat repede si am asteptat un moment prielnic sa-mi scot "salvarea" din maneca dreapta. Am reusit sa copiez tot ce era scris pe petecul de hartie, dar pentru ca sunase iar tezele trebuiau predate, am hotarat sa pun repede fituica la locul ei, sa fiu cu miinile "curate'.

Din pacate am ales un moment nepotrivit, chiar cand doamna Rarinka se uita spre mine.
"Jongleria" mea nu a functionat suficient de repede si... inevitabilul s-aprodus, doamna mi-a surprins gestul.

Ah, de ce m-am ferit, nu am scapat! Doamna Rarinka s-a indreptat  victorioasa spre mine sa-mi ia fituica cu bucluc si din toata inima mi-a adresat traditionala "alintatura": (BALAVAN)² !

Si uite asa ne-am vazut ( in sfarsit ) eu si fituica mea afisate timp de doua saptamani la Gazeta de perete a scolii,  la rubrica rezervata acelor
"ELEVI CU CARE NU NE MANDRIM".    

7. Fragment din “Jegalia, cum o stiu” de Constantin Ottescu
16 martie 2014, Bucuresti

Jegalia, pentru mine a-nceput din Bucuresti de pe la Centrul Militar unde intr-o zi a anilor ’70, m-am intalnit cu fostul elev al scolii unde predasem, cu doctorul, medic veterinar Ilie Georgescu. Nu a fost de fapt elevul meu. Urmase o clasa in care cativa elevi fusesera candva ai mei, deci exista o legatura afectiva intre noi. Era si pe atunci, inalt si puternic, colegii ii spuneau Georgica si fusese remarcat pentru doua intamplari:

Intai, la un concurs scolar, la care participa la ridicarea greutatilor, a trecut pe langa patru saltele lipite:

-          Ce faceti voi aici? ii intreba el pe cei doi care erau pe saltele.

-          Ne luptam!

Era si un concurs de lupte, nu numai de greutati.

Vazand interesul lui Georgica, mos Popic, profesorul de sport il inscrie si pe Georgica la lupte si baiatul ajunge vice-campion scolar.

-          Campion n-am iesit! Era unul gros, pe care nu stiai de unde sa-l apuci si am cazut cu cotul intre saltele!

Si la canotaj a avut succes. La caiac simplu, 500 m, campion national la junior.

Al doilea eveniment in care se vorbise de el:

In fiecare an, de Paste, ca elevii sa nu se duca la slujba de Inviere (cu sau fara parinti), se organizau in sala de sport si festivitati, un bal, o serbare pentru elevi. Fetele atrageau interesele golanilor din cartier, care vroiau si ei sa “intre la bal”.

Opunandu-se intrarii lor, directorul, Mihai Vasiliu, e imbrancit de unul din “golani”, Mos Popic il cheama pe Georgica.

-          Cum? Sa dea el in directorul nostru?

Era Georgica revoltat, pune mana pe golanul respectiv si il da afara peste ceilalti suspinanti.

Mai tarziu afla de la Mos Popic:

-          Ce-ai facut ma Ilie? Asta e campion la box!

Sa revin langa Centrul Militar!

-          Ce faci tu ma Georgica acum?

-          Sunt directorul Hergheliei Jegalia.

Ajuns doctor medic veterinar, mare iubitor de animale (crestea didntotdeauna de pilda, porumbei calatori, participanti la concursuri), studiase medicina veterinara si fusese numit pe post de director la Herghelia Jegalia unde se cresteau cai arabi (shagya-arabi) si se incerca o infiintare a unei noi rase: cea de sport romanesc pentru obstacole si dresaj, adica pentru concursurile hipice.

6. Manea Emil Rolland
Profesor de Sport

6 martie 2014, Germania

Dragi colegi si elevi,

desi  nu pot participa la revederea de 50 de ani a promotiei 1964, sunt alaturi de voi cu gindul si va urez multa sanatate si sa dea Dumnezeu sa traiti si vremuri mai bune. Imi amintesc cu placere de anii petrecuti in Liceul 36 cu Vasiliu Director si toata galeria de profesori si colegi.
Cu mare dragoste,
acelasi Manea Rolly

5. Gabriela Necula (Nicola) Bucuresti

9 martie 2014

Mucenicii si "apararea antiaeriana"

Pentru ca azi este 9 martie imi aduc aminte de o intamplare petrecuta chiar in aceasta zi la scoala la ora de ALA.
La Gina acasa se pregateau mucenici moldovenesti, la mine se pregateau mucenici muntenesti cu zeama. Fiind colege de banca, i-am adus intr-un borcan respectivii mucenici asezonati cu o lingura.
Nu mai stiu ce ore aveam in program, dar a rezistat pana la ora de ALA unde Doamna Profesoara era cumsecade, si s-a infruptat cu pofta din borcanul pazit bine pana atunci, mutandu-se in ultima banca.
Partea buna afost ca obiectul ce continea deliciul papilelor gustative a fost transmis apoi din mana in mana si catre alti competitori.
Bine ca nu am fost prinsi!

O alta intamplare este legata de ora de istorie si matematica. La istorie Doamna profesoara Dron ne-a prezentat ceva legat de razboaie. Pana aici nimic deosebit, numai ca a urmat ora de matematica cu Domnul Profesor Donos, unde eu cu Gina si  Mantu am comentat ceva legat de ora de istorie si am izbucnit in ras, si nu am mai avut scapare. Dnul Profesor ne-a dat afara si a chemat parintii la scoala. A venit bietul meu Tata si a ascultat cu stoicism  ce avea de spus Domnul Profesor, pe buna dreptate!

Gabriela Necula

4. Marcel Carabineanu Gatineau - Canada

25 Februarie 2014

Gazeta Matematica

Gazeta Matematica a fost una dintre cele mai indragite reviste in afara scolii ce mi-a consacrat definitiv atasamentul fata de Matematica. O cumparam cu 1leu si 50 de bani de la chioscul de ziare de la intersectia Drumul Sarii cu Calea 13 Septembrie. Aparea bilunar, stiam cand va fi expusa si o zaream de la distanta in vitrina chioscului de ziare. Ma straduiam sa rezolv cat mai multe probleme iar numele meu incepuse sa fie tiparit la sfarsitul revistei, printre lista numerosilor si multor mai vrednici rezolvitori de probleme, mentionandu-se si numele scolii careia ii apartineam. Eram in ultima clasa de liceu daca imi aduc bine aminte. Intr-una din zile, spre sfarsitul orelor, sunt invitat sa cobor la cancelarie. O data ajuns acolo, una din profesoarele noastre sau secretara, nu mai imi amintesc exact cine, dar o persoana feminina in mod sigur, imi inmana un plic aruncandu-mi o privire complice. L-am luat, am vazut ca era de la o fata, Maria Cuibus, de prin jud. Cluj si l-am adus acasa. L-am citit si am inteles ca la mijloc era Gazeta Matematica. Fata, in fata carei imaginatii ma inclin, mi-a luat numele avand initialele asemanatoare cu ale ei din Gazeta Matematica o data cu numele scolii. Probabil ca i-a fost usor sa gaseasca si adresa scolii. Scrisoarea era tipic adolescentina, despre filme, carti, locurile natale. Continea si o fotografie! Am stat cam mult in cumpara pana sa raspund. Doar urma sa pornesc o corespondenta romantica! Ma pomenesc in curand cu o a doua scrisoare, mai rece de data asta, in care pomenea de situatia scolara, parinti si alte chestii care nu ma interesau. Ce se intamplase de fapt? Tatal meu care imi purta o grija excesiva, imi citise scrisoarea, si manat de o grija parinteasca, i-a raspuns el fetei in numele meu. O intrebase de ce note are la scoala, de familie si tot felul de chestii de astea ce-i stau bine unui parinte grijuliu. Nu mai imi amintesc cum am dres-o mai tarziu cu biata fata. Am intalnit-o cu ocazia unei excursii tematice facute in anul 4 de facultate. Impreuna cu colegii de grupa facusem o vizita filialei Cluj a Institutului de Fizica Atomica. Ii fixasem din timp, printr-o scrisoare, o intalnire intr-o Duminica dimineata, in fata Teatrului National din Cluj. M-am invartit vreo 10-15 minute la locul intalnirii pe unde mai astepta un copilandru sau cam asa ceva de statura mai mica. Mi-a trebuit cam mult sa-mi dau seama ca era de fapt cea pe care doream sa o intalnesc. Ne-am plimbat prin oras, am stat pe banca in parc, am incercat sa gasim puncte comune, si cam atat. De atunci nu am mai auzit de ea. Viata ma prinsese intr-un vartej cu situatii noi si grele carora incercam sa le fac fata. Gazeta Matematica mi-a oferit astfel pe langa sumedenia de probleme si sansa acestei romante fara ecou! Mai pastrez si acum din vechile exemplare.

Marcel Carabineanu

3. Marcel Carabineanu Gatineau-Canada

25 Februarie 2014

Rascumpararea unui las

In ultimul an de liceu aveam sa-l infrunt pe unul dintre cei mai nemilosi profesori ce i-am avut, directorul Vasiliu. Omul acesta imi inspira o teama deosebita. Intr-una din zile cand in loc sa asteptam in ordine sosirea profesorului si in clasa era veselie, unul dintre colegi aflat pe culoar intra in fuga strigand inspaimantat ca vine Vasiliu! Acesta, intra in clasa inmarmurita, isi arunca privirea in jur, si ma fixa tocmai pe mine, din penultima banca: ia spune mai cine a fost pe culoar! Coplesit de spaima ingaimai: Zahiu (Cristian). Nu mai imi amintesc ce pedeapsa a primit colegul meu dar nu peste mult timp aveam sa-mi iau revansa. Directorul Vasiliu excela prin a-i umili pe elevi. El ne preda ceva ce nu mai imi amintesc dar semana cu un fel de invatamant politic. La scurt timp de la intamplarea de mai sus am fost scos la tabla impreuna cu alti 2 colegi pentru a fi ascultati. Vasiliu ne punea intrebari, chipurile de cultura generala, vag legate de subiectul lectiei, prin care sa ne infunde si sa ne faca sa ne simtim incapabili. Ultima intrebare suna cam asa: daca cunoastem vreun razboi care sa se fi terminat printr-o pace dreapta (era vorba de sec. XIX sau in orice caz inaintea razboaielor mondiale). Cei dinaintea mea au trebuit sa indure dispretul sau neprimind raspunsuri acceptabile. Miza probabil pe gandul ca asa ceva nu ar fi fost. Cand mi-a venit randul, eram ultimul, am fost strafulgerat de gandul ca directorul Vasiliu n-ar indrazni sa afiseze o atitudine anti ruseasca. Raspunsul meu fu: razboiul ruso-japonez. Stiam ca rusii invinsesera.  Raspunsul mi-a fost acceptat cam in sila!

Acum cand scriu aceste lucruri nu mai imi aduc prea bine aminte cand a avut loc acest razboi si nici daca s-a incheiat cu o pace dreapta. Cred ca nu stiam nici atunci dar prin aceasta stratagema m-am eliberat de teama ce ma insotea la vederea acestui profesor.

Marcel Carabineanu

2. Georgeta Olaru-Montreal-Canada
 25 ianuarie 2014

 Spovedanie catre Dnul prof. Gogolan,

Odata cu pregatirea acestei revederi de 50 de ani de la terminarea liceului, cind inchid ochii, amintirile liceene cele mai nastrusnice imi revin in memorie si fara sa vreau zimbesc, pentru ca fetita aceea cuminte, timida si retrasa, avea in capusorul ei idei ce clocoteau si binenteles ca dadeau si pe dinafara, asa ca nu as vrea sa ma despart de aceasta viata fara sa ma spovedesc la D-tra dle Gogolan, care ati fost proful nostru cel mai apropiat de virsta noastra si care cred ca ne-ati inteles si iertat in acelasi timp.

Stiti eu sunt un berbecut [in zodiac], care in momentul cind mugurii incep sa se desfaca, iar mirosul inbatator al florilor de primavera imi gidila narile, incep sa renasc sa prind aripi si sa fug.
Asa ca in contestul acestor simtiri, am atras dupa mine pe colegele mele Gina Ioanide si Gabriela Necula cu care fugeam, fugeam....de fizica si de dstra, si unde credeti ca ajungeam, acolo unde zambilele si narcisele sunt puse cu dragoste si lacrimi la capul celor care dorm pentru totdeauna, in cimitirul GHENCEA, unde din fericire se mai facea si cite-un parastas, iar noi stateam cu miinile intinse in asteptarea pomenei si mai ales a COLIVEI........o coliva dulce cu nuca si plina de arome.

Cum sa stai in clasa si sa asculti proful vorbindu-ti de vectori, forte etc, cind ciripitul pasarelelor te chemau afara sub razele calde ale soarelui ce-ti incalzeau nu numai trupul ci si sufletul, iar adierea calda a vintului iti saruta obrajii si-ti umbla in par, dindu-ti fiorii hoinaririi  si mirosul inbietor al florilor de primavera iti indrumau pasii spre COLIVA din cimitir, pe care o binecuvinta preotul binenteles, care din pacate odata s-a nimerit sa fie chiar tatal Gabrielei care ne-a vazut, cu toate ca noi ne chinuiam sa ne ascundem dupa cruci si ne-a facut semn sa ne apropiem, invitindu-ne dupa masa la el acasa la o discutie.

Si ne-am dus de frica sa nu ne spuna parintilor unde ne-a tinut o predica de ne venea sa intram sub masa, dar dupa ce am iesit din nou in strada totul a fost uitat, numai saraca Gabriela a retinut predica ca nu a mai vrut sa vina cu noi si a inceput sa-i placa orele de fizica, iar noi nu am putut rezista tentatiei de a profita cit mai mult de aerul cald de primavera cu miros de zambile si narcise care ne duceau pasii spre COLIVA.
 

Sper ca dupa aceasta spovedanie stimate Dle prof Gogolan, ma iertati atit pe mine cit si pe cele doua colege nevinovate care au intrat in jocul chiulului indemnate de simturile mele primavaratice si va spun sincer ca nu regret ca am pierdut citeva ore de fizica, pentru ca a te simti libera sub razele calde ale soarelui de primavera, hoinarind pe strazi sau in cimitir mincind coliva, in timp ce alti stau cu coatele pe banca ascultind vocea profului, este diferit fata de rutina in care eram angregati.

 Cu mult respect Georgeta Olaru

1. Marcel Carabineanu-Gatineau-Canada
 24 ianuarie 2014

As vrea sa impartasesc amintiri legate de doi colegi de clasa: Sandu Constantin si Mihai Cucinschi.  Daca noi toti ceilalti aveam familii care ne intretineau in liceu, ei doi faceau parte din categoria celor care munceau pentru existenta lor.  

Sandu Constantin, pe timp ce noi ascultam de parinti, el era reglor la fabrica de televizoare, Electronica, unde muncea zilnic dupa ore.  El m-a invitat intr-o dupa amiaza sa ma duc la el , ceea ce am si facut, sa-mi faca o demonstratie cum regleaza un televizor destinat sa iasa de pe banda de monta
 

Mihai Cuncinschi, in paralel cu scoala, muncea la Fabrica de Bere Rahova. Nu stiu ce facea acolo, dar imi amintesc ca ne-a invitat pe colegii lui, o trupa de zurbagii, care bateam mingea tot timpul pe unde apucam, sa-i facem o vizita la locul de munca. Ceea ce am si facut, George Mitranescu poate sa confirme asta.  A fost fantastic, dupa o zi de zbenguiala pe teren, pare-mi-se a fost pe groapa din spatele Fabricii de Ventilatoare (ICAR pe timpuri), sa ne ducem la el si sa ne trezim condusi in fata benzii de incapsulare a sticlelor de bere, in plina miscare, de pe care Mihai Cucinschi ne desfata regeste pe fiecare! Ce pacat sa nu putem da de el!